Medicul Gabriela Cozmanciuc are 47 de ani si este prima femeie chirurg din Romania care a facut un transplant de cord.

Medicul Gabriela Cozmanciuc are 47 de ani şi este prima femeie chirurg din România care a făcut un transplant de cord.

Femei puternice care au spart tiparele tradiţionale. Piloţ, soldat, chirurg, fotojurnalist de război, alpinist sau astrofizician la NASA. Meserii asociate tradiţional bărbaţilor în care, iată, excelează şi femei, contrar stereotipurilor din societate.

Între Mărţişor şi 8 Martie, o perioadă dedicată îndeobşte sexului frumos, vă prezentăm o serie de interviuri în care aceste femei vă vor spune care sunt poveştile lor de viaţă, cât de misogină este societatea şi cum au reuşit să facă performanţă în “lumea” bărbaţilor. Gabriela Cozmanciuc este una dintre cele două femei din România specializate în domeniul chirurgiei cardiovasculare şi este prima doctoriţă din ţara noastră care a făcut un transplant de inimă.

E adevărat, în Franţa, ţara ei adoptivă. Chiar dacă profezează de ani buni peste hotare, Gabriela vine frecvent acasă şi operează cazuri dificile la Spitalul Pantelimon, la Spitalul Elias şi la un spital din Braşov. Pentru că este dependentă de adrenalină, cum spune ea, recent, a început să ia lecţii de pilotaj.

De ce aţi ales chirurgia cardiovasculară?

Am vrut iniţial chirurgie. Pe chirurgie cardiovasculară erau doar cinci locuri pe ţară la rezidenţiat. Fiind în primele poziţii, am ales această specialitate care este absolut fascinantă.

Cum este să lucrezi într-o specialitate dominată de bărbaţi?

Nu m-am gândit niciodată la lucrul ăsta. În Franţa, faptul că sunt femeie nu a schimbat niciodată ceva în cariera mea, nici în bine nici în rău. Nici în România nu am simţit vreodată că aş fi avut vreun fel de avantaj sau din contră. Chirurgia cardiovasculară este o specialitate care presupune mult consum fizic şi mental, cu atât mai mult cu cât eşti femeie. Sunt situaţii în care operezi timp de 12 ore. Din punctul meu de vedere, dacă nu îţi place această meserie nu poţi să o faci. În România, pe de altă parte, este şi mai greu. Consumul mental este enorm, cel fizic este pe măsură, asta în condiţiile în care salariile sunt cele pe care le ştim.

Aţi făcut, pe lângă operaţii foarte dificile, transplant de inimă.

Transplantul este o poveste, dar din punct de vedere chirurgical – tehnic nu este o provocare. Provocarea adevărată este să formezi echipa şi să vezi pacientul peste 10 ani, peste 20 de ani, nu numai în timpul operator. Am făcut transplant de inimă la Paris, nu în România, însă am transplantat şi pacienţi români. Chirurgia cardiacă este o chirurgie de echipă, în care totul trebuie să funcţioneze perfect.

Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, ce aţi alege?

Pentru nimic în lume nu mi-aş schimba specializarea, este un mod de viaţă. În meseria asta trebuie să ai o anumită condiţie fizică. Ştii momentul în care intri în sală dar nu ştii niciodată peste câte ore vei ieşi din operaţie. Uneori, trebuie să reintri dacă pacienţii sângerează şi eşti nevoit să corectezi anumite dezechilibre. La Paris, spre exemplu, 90% dintre chirurgi fac sport: fie aleargă, fie fac tenis. Dacă nu eşti activ fizic, nu rezişti în sala de operaţie. N-o să vedeţi chirurgi în specialitatea mea care nu au un tonus şi o anumită postură. Este şi adrenalină? Da. Chirurgii cardiovasculari lucrează contracronometru. De pildă, recent am început să iau lecţii de pilotaj, vreau să îmi iau şi diploma. V-aţi gândit vreodată să operaţi doar în Franţa? Da, însă cea care m-a făcut să las deoparte acest gând a fost familia. Trebuie să iei o decizie pe care să ţi-o asumi. Eu mă împart între România şi Franţa pentru că este şi foarte constructiv. Spre exemplu, în România am pacienţi foarte dificili pe care în Franţa nu îi pot consulta, pentru că acolo, fiind un sistem de screening, vin din stadii precoce şi atunci patologia nu este atât de complicată.

Când aveţi timp şi pentru viaţa personală?

Am o familie, am un copil. Sunt un om complet şi fericit. Faptul că fac în fiecare zi ceea ce îmi place este extraordinar. Cine nu-şi doreşte lucrul ăsta? Când operez, spre exemplu, ascult muzică. Clasică? Nu neaparat, fiind o echipă mare, alegem împreună, ca sa nu fim exclusivişti. Echipa chirurgicală este formată obligatoriu din doi chirurgi şi asistentă. Apoi, este echipa de anestezie. Noi oprim cordul când operăm şi avem alături şi echipa de perfuzionişti, cei care menţin circulaţia. Mai sunt şi infirmierele. Practic, în blocul operator este un zumzet complet, iar în momentul în care ai o muzică constantă, care îţi place, te concentrezi mai bine. Muzica este elementul constant şi nu mai eşti atent la ce a vorbit perfuzionistul cu anestezistul, astfel că tu poţi plonja complet în operaţia pe care o faci.

Aţi avut, totuşi, şi pacienţi care nu au supravieţuit?

Da. E foarte greu pentru că prima dată te gândeşti dacă ai greşit cu ceva şi dacă este vina ta. După aceea, reiei filmele. Apoi, îţi aduni echipa şi, pas cu pas, încerci să îţi dai seama ce nu a funcţionat. Spre exemplu, când lucram în Anglia, în fiecare vineri ne adunam şi discutam cazurile decedate. Nu există chirurg care să nu fi avut aceste probleme. Prin urmare, nu poţi să te încarci cu toate emoţiile, fie ele pozitive sau negative şi pentru asta sunt tehnici pe care le-am învăţat în Franţa.