A realizat peste 880 de operații pe creier devenind unul din cei mai importanți neurochirurgi ai lumii şi trăieşte în anonimat, la Cluj. Q Magazine l-a găsit ! Ce înseamnă să fii medic? Să fii în postura acelui om de care se leagă speranţa cea mai de preţ a oamenilor: speranţa la sănătate, speranţa la viaţă…
Nicio altă profesie nu oferă graţia divină a relaţiei cu un om în ochii căruia speranţa şi disperarea, frica şi încrederea, se îngemănează. Şi nu există răsplată, nu este bucurie mai mare decât aceea de a aduce zâmbetul pe chipul unui om aflat în suferinţă. Iar când faci acest lucru în fiecare zi înseamnă că eşti un om împlinit. Sunt clipe magice pe care nicio altă profesie nu are privilegiul de a le trăi, relaţia medic-pacient nu poate fi reprodusă la nicio altă scară. Iar această relaţie nu poate fi înţeleasă pe deplin decât de cei aleşi să o trăiască.
Cum ați devenit medic? Destin sau har?
Nu ştiu, copil fiind, să fi avut alt vis decât acela de a fi medic, „atunci când voi fi mare”. Am avut șansa să vin pe lume într-o familie în care unul din chipurile legendare a fost bunicul meu, un om pe care nu l-am cunoscut, dar despre care mi s-a povestit, un om pe care l-am descoperit din poze, și pe care mai mult mi l-am imaginat. Medic de excepție, cu studii efectuate la Budapesta și Berlin, un om despre care îmi povesteau părinții mei că se apleca cu aceeași dăruire atât asupra celor săraci cât și asupra celor avuți.
După o carieră de medic militar, după Marea Unire, s-a orientat spre patologia pediatrică, devenind un medic pediatru foarte căutat în Târgu Mureș, acolo unde a profesat până la sfârșitul vieţii. A fost apoi fratele tatălui meu, medic militar, care a reușit să devină un nume în medicina internă a Spitalului Militar Sibiu, unde a profesat până la pensionare, fiind multă vreme comandant adjunct al Spitalului. În acest context nu a fost greu pentru mine să aleg de timpuriu cariera de medic. Sunt la a treia generație de medici în familia mea, dar tradiția nu se oprește aici pentru că fiul meu, Alexandru, este student în anul 6 la medicină.
A terminat facultatea cu 10,50
Ce v-a determinat să alegeți neurochirurgia?
Cred că eu și neurochirurgia „ne-am dat întâlnire”. Eram elev la liceu, în clasa a X-a, la un liceu din Miercurea Ciuc, când, într-o zi, am citit un articol în revista „Ştiință și Tehnică”. Era un articol despre creier, despre posibilitățile oferite de noul mijloc de investigație introdus atunci, „Computer Tomografie”.
A fost „dragoste la prima vedere”, mi s-a părut fascinant să poți să operezi pe creier. Până atunci nu auzisem despre așa ceva, nu îmi puteam imagina cum poți să atingi ceva ce definește viața… De aici încolo, lucrurile au decurs relativ simplu: am făcut tot ce a depins de mine ca să îmi ating țelul. Am intrat la facultate cu unicul gând de a face, ca specializare, Neurochirurgia.
Cea mai simplă cale, în acele vremuri, era să învăț cât mai bine, să obțin media cea mai mare, pentru că atunci, cei care terminau facultatea cu 10 erau reținuți în învățământ , în universitate. Așa ca indiferent ce materii aveam de studiat, că era vorba de Anatomie sau Socialism Ştiințific, Fiziopatologie sau Economie Politică, m-am străduit să obțin notă maximă. Și am obținut-o, pentru că am terminat facultatea în 1986 cu media 10. De fapt cu 10,50, pentru că studenții care aveau și activități extracuriculare importante, iar eu am fost 4 ani vice-președinte cu activitatea cultural-educativă, dar mai ales „Șeful” brigăzii artistice a IMF (Institutul de Medicină și Farmacie Cluj-Napoca), primeau un bonus de 0,5 puncte la media finală.
Aţi avut un mentor?
Da. Se întâmpla în vacanța dintre anul 2 și 3 când, cu ajutorul profesorului meu de Anatomie, regretatul Victor Ciobanu, care îmi cunoștea dorința de a face neurochirurgie, am fost prezentat domnului Dr. Gheorghe Mureșan, cel care avea să-mi devina mentor. La prima întâlnire, pe holul de la parterul clinicii, mi-a spus:
«Dacă vrei să faci neurochirurgie, atunci te duci și te tunzi, îți iei un costum alb, papuci de clinică și te prezinți la mine». A doua zi, tuns regulamentar și îmbrăcat în alb din cap până în picioare, m-am prezentat din nou, iar când m-a văzut, Dr. Mureșan m-a întrebat: «tu cine eşti?». Uşor descumpănit, i-am răspuns că sunt cel căruia i-a spus să se tundă și să vină îmbrăcat cum trebuie dacă vrea să facă neurochirurgie.
«Atunci poate că o să iasă ceva de capul tău», a fost replica domnului doctor. Din acel moment viața mea s-a legat de Neurochirurgie, mi-am petrecut timpul liber şi vacanțele în clinica de neurochirurgie. Eram pe atunci un fenomen singular, eram „copilul de trupă” al clinicii, mi se spunea „Junior”.
Să nu lăsam ca teama de a face ceva pentru a nu greși să învingă curajul de a face tot ce se poate pentru a salva o viață…
În aceeaşi perioadă aţi cunoscut-o şi pe soţia dumneavoastră…
Trebuie să recunosc că am fost un privilegiat al sorții întâlnind în aceeași perioadă cei doi piloni care mi-au definit viața personală și profesională. Am crescut împreună cu soția mea, Emese, și împreună cu Neurochirurgia. Soția nu numai că mi-a înțeles pasiunea, dar m-a și sprijinit în mod constant în realizarea visului meu, trecând de multe ori propria carieră pe plan secund, fără însă a o neglija.
Un doctor al recordurilor
Anul trecut ați făcut 880 de operații pe creier. Sunt puțini neurochirurgi care ajung să efectueze atât de multe operaţii…
Nu doar pe creier! Am făcut şi pe coloana vertebrală, pe măduva spinării, pe sistemul nervos, în general. Trebuie să recunosc că această cifră, la fel ca și cele din ultimii 6-7 ani, care n-au scăzut sub 700 de operații/an, este aproape incredibilă pentru un neurochirurg din Europa Occidentală sau SUA.
Însă nu țin neapărat să mă laud cu asemenea cifre și nici nu-mi propun să bat noi și noi recorduri. Încerc să ajut cât mai mulți oameni. Nu aș fi ajuns aici dacă un procent extrem de mare al celor care au venit ca pacienți în clinică nu ar fi plecat acasă bine sau foarte bine. Dacă rezultatele intervențiilor chirurgicale nu ar fi fost foarte bune nu m-ar fi căutat un număr atât de mare de pacienți.
De fiecare dată, la început de an, îmi propun să reduc numărul de operații pentru că este greu și pentru mine să petrec atâtea sute de ore în operație. Dar de fiecare dată , atunci când fac bilanțul anului care a trecut, constat că am operat, dacă nu la fel, atunci ceva mai mult ca în anul precedent. Și asta pentru că mi-e greu să refuz un om care mă roagă să-l ajut. Și care îmi spune că el așteaptă cât este nevoie doar să fie operat de mine. Cum poți să refuzi un părinte disperat care te imploră să-i operezi copilul? Sau cum să spun «nu» unui prieten, unui confrate, unui om simplu sau unei vedete că sunt prea ocupat ca să-l operez?
Nu mă întâlnesc în fiecare zi cu moartea, ci cu posibilitatea de a prelungi sau chiar a reda viața.
Medicul își trăiește viața într-un anonimat deplin
DISTRIBUIE PE: